Tema pentru acasa

Nu mai avem bunici. Multi dintre ei s-au stins in gropi comune. Potentiali bunici, stivuiti de mici copii in gropi comune, in campuri aride. Bunicii de azi parca o stiu, o simt… Fiecare zi care trece e parca mai scurta decat cea de ieri. Am uitat cum era sa fac stradute si poduri din pamant pentru masinute in fata blocului. Nu mai stiu sa rad la o piedica. Nici nu mai stiu sa pun piedica…Bunica mea era cea mai frumoasa si cocheta bunica. Nu prea mai stiu cum arata, chipul ii e vag conturat, ca prin ceata, dar pastrez in memorie cocul bine calculat, inelul mare si forma labei piciorului, care in mod sigur o deranja. Cred ca era vorba de niste oase care nu se supuneau formei papucilor. Bunica mea era iubita. Mi-l amintesc pe bunicul meu, cu geaca lui de piele, care acum mi-e mica, aducandu-ma iarna de la scoala. Ma bagam intre picioarele lui, mergeam desirat pe stada si il auzeam rosind una din cele doua propozitii care mi-au ramas in minte: "Iar te bagi ca manzu' intre picioarele calului…" . Doar doua propozitii mai tin minte din cele rostite de el o viata intreaga. A doua a fost spusa in ziua inmormantarii sotei sale: " Acum cine o sa iti mai dea ciocolata?" Ciocolata era pastrata in pungi, in dulapiorul de jos si venea spre gura mea in portii zilnice mici, bine dramuite…Sa vezi un batran plangand. Sa pastrezi un barbat in memorie doar cu doua propozitii…Pe bunica nu mi-o amintesc vorbind. E ca si cum nu ar fi vorbit deloc. O vad mereu in fotoliul ei, in acea casa in care nu am mai putut sa pun piciorul singur niciodata. In acea seara facuse placinta de dovleac. Niciodata nu imi placuse placinta de dovleac. A taiat placinta apoi s-a intins in pat fara sa zica nimanui nimic si a intrat in coma. Eu nu stiam asta a doua zi pe cand mancam placinta. Si pentru prima data in viata mi-a placut. Era cea mai buna placinta pe care o mancasem vreodata. Apoi dupa un an, cand s-a stins si bunicul meu, mancam din napolitanele pe care trebuia sa i le duca mama la spital. McEwan a imaginat un baiat care se masturba in beci in timp ce tatal lui murea. Eu am mancat in timp ce bunicii mei mureau…Singurele vorbe pe care le mai stiu de la ea mi-au fost adresate la un an dupa ce a murit. Prin telefon. Intreba de tata. Patru ani nu am mai raspuns la telefon de teama. O simteam in ceafa. Si fugeam pe hol dintr-o camera in alta. Aveam cosmaruri: se facea ca ieseam de la ei. Ii stiam morti. Iesind pe usa vedeam gradina devastata, calcata in picioare de camioane. Urme adanci murdare brazdau ceea ce mai ramasese din straturile cu flori. Ii stiam morti. Apoi ma uitam in sus si ii vedeam pe amandoi la fereastra…Patru ani nu am mai stat singur in casa. Aveam 15 ani cand i-am visat zburand prin camera, si din momentul acela teama a disparut. Dupa patru ani se ridicau de la sol si dansau prin aer. Bunicul meu a rezistat doar un an fara ea. Nu mai tin minte multe din acel an, doar ca tragea din Carpati si nu prea mai vorbea cu nimeni. Tot mai supt. Tot mai rupt. I s-a aratat in vis si i-a soptit sa se pregateasca ca il va lua. Si bunica mea s-a tinut de cuvant. L-a luat. Sunt foarte multi ani de atunci. Au plecat si mi-au lasat tema pentru viata, fara sa stie. O tema pe care inca nu stiu sa o rezolv. Tare as vrea sa stie…

Social Profiles

Twitter Facebook Google Plus LinkedIn RSS Feed Email Pinterest

Popular Posts

BTemplates.com

Blogroll

About

Copyright © Carabiniere | Powered by Blogger
Design by Lizard Themes | Blogger Theme by Lasantha - PremiumBloggerTemplates.com